Dinţii ce trăiesc zen

Pacienti

Preambul: Pentru a înţelege modul meu de a privi lucrurile denumite „zen”, te rog frumos să dedici un pic de timp următorului articol: „Viaţa este nedreaptă sau poate nu”.

În ultimii doi ani am observat, în evoluţie, mai multe experimente sociale efectuate la vedere, în prim cadru mass-media şi a trebuit să ajut oamenii care mi-au trecut pragul cabinetului, să înveţe să devină zen, pentru ca dinţii lor să fie zen.

Articol în cadrul proiectului „Eu cu mine”.

„din data de 1 aprilie 2020, toţi medicii rezidenţi în stomatologie se vor prezenta la Telverde. Cine nu se prezintă, va fi eliminat din rezidenţiat. Şedinţa de instruire va avea loc în data de…” Semnat grupul… şi A ra fat.

Mă uit la somaţia digitală primită pe telefon, cu antetul oficial al … şi simt cum lumea se învârte în jurul meu.

Mă uit la telefon în stare de şoc şi mă întreb cum să mă prezint acolo în condiţiile în care nu mai am măşti şi nici nu am de unde să îmi cumpăr una. Copilul e acasă, prea mic să îl las singur, la televizor mi se spune că al meu copil îmi poate îmbolnavi mama sexagenară, aşa că nu îl pot lăsa cu ea pentru că ea a acceptat informaţia oferită „cu drag” de mass-media. Îmi caut cuvintele, cum să îi explic că nu ştiu câte ore voi lipsi şi că el nu poate veni cu mine acolo unde merg, că trebuie să rămână singur acasă. Soţul meu, de asemenea, merge în continuare, fizic la servici.

De când au început să curgă ordonanţele de urgenţă cu intrarea în „pandemie” mă simt introdusă într-o cuşcă şi încerc să mă gândesc ce repere pot păstra pentru a fi calmă.

********

„ -Georgiana, să ştii că şi acasă se poate muri, poate să îţi pice o lampă în cap şi gata, ai murit.

-Dar mama, tata poate fi împuşcat dacă se duce la televiziune cu senvişuri. O sa supravietuiasca oamenii aceia şi fără mâncarea ta.

-Nu, tatăl tău vrea să le ducă senvisuri, aşa că merge acolo să le ducă şi o să vezi că se va întoarce neîmpuşcat.”

Aveam aproape 12 ani şi nu puteam înţelege calmul mamei mele în timp ce număram la televizor rafalele trase, ce se auzeau în direct şi împuşcăturile dintr-un bloc la câteva altele distanţă de blocul nostru. Tata a venit într-adevar acasa viu şi nevătămat, a trecut prin 2 rafale de împuşcături, iar senvişurile mamei au fost mâncate în direct la televizor, fără ca eu să înţeleg cât de rar este un asemenea eveniment şi o asemenea încurcătură de semnale.

********

Rămâne pentru istorici să afle ce au crezut cei din platou atunci…

********

Cu aceste evenimente în minte am plecat de acasă spunându-mi că voi găsi soluţii să ajung înapoi acasă cu bine, fără să absob frica colegilor mei. Am făcut rost de o mască veche din cabinet am spălat-o şi am trecut-o prin autoclav, am luat şi o vitamina C. Seara am continuat o cercetare personală asupra tipului de patogen ce se spunea că a determinat pandemia şi am descoperit după câteva zile de studiu, o teorie proprie vizionând filme americane, citind site-uri medicale de specialitate, cărţi de boli infecţioase, cărţi editate de editura militară şi cercetând un site american în care erau publicate imagini de microscopie electronică, cu sputa pacienţilor afectaţi de această nouă boală. Teoria mea nu a putut fi confirmată, deşi am trimis-o în toate direcţiile în care o puteam trimite, din cauza evoluţiei ulterioare a legislaţiei, care interzicea orice cercetare. Întrebarea mea rămâne, dacă nu cumva în 2020 a fost vorba de mycoplasma.

Mai jos poţi vedea o imagine care spune mai mult decât o sută de cuvinte.

Am mers la telverde şi am realizat tot ceea ce mi s-a cerut, am încercat să ajut cât mai mulţi oameni să îşi găsească butoanele de echilibru. La fel apoi la DSP decizii şi DSP call-center. Au fost fiecare în parte, experienţe de viaţă foarte interesante din care am avut multe de învăţat. Rezidenţiatul meu a devenit o formă de învăţare, nu doar în endodonţie. Iniţial mi-a fost greu să înţeleg prin ce anume aceste sarcini mă pot ajuta să învăţ mai bine endodonţie. Că doar de aceea învăţasem pentru examen, ca mai apoi să învăţ mai multe decât ştiu, în acest domeniu limitat denumit endodonţie. Apoi mi-a fost şi mai greu să îmi văd câţiva colegi plângând pe la baie, de frică, urlând la coordonatorii de la DSP în prima zi de telverde. Atunci nu am avut puterea să le vorbesc, să le reamintesc jurământul depus la finalul facultăţii, să le spun povestea mamei cu lampa.

Am descoperit însă cum e să mergi cu RATB ca şi cum ar fi propriul taxi, fiind singură în autobuz, troleibuz, sau tramvai. Nu am dorit să fiu „eroină” şi să merg gratis cu taxiurile, nici nu am primit spor co vid. Am aflat ulterior că taximetriştii puneau bani din buzunar, pentru asemenea curse şi m-am bucurat pentru decizia mea.

Am descoperit poveşti de viaţă şi am găsit forme de rezilienţă care ulterior mi-au fost utile zi de zi, inclusiv în cabinet.

Am descoperit puterea informaţiei şi a medicilor epidemiologi angajati la vremea respectivă în DSP. Am înţeles din nou că atenţia la detaliu te pregăteşte foarte bine pentru loviturile vieţii, dar şi că „trebuie să poţi vedea pădurea de copaci” (expresie favorită a soţului meu, psiholog printre altele).

Au trecut doi ani printre noi şi prin noi, lumea s-a schimbat la fel ca pentru acei şobolani din experimentul citat. Am văzut experimente realizate diferit în fiecare ţară în parte şi m-am străduit să nu mă întristez. Ştiu că cei ce vor atinge starea zen vor fi mult mai puternici decât şi-au imaginat vreodată posibil.

Un profesor de-al meu spunea că „cea mai bună şi completă învăţare apare, prin durere”. La vremea respectivă mi-a fost greu să înţeleg conceptul lui. Ba chiar îmi spuneam în gând că se poate şi altfel.

Un alt profesor mi-a cerut să nu uit niciodată că Bucureştiul a fost bombardat de americani murind foarte mulţi civili, că românii au eliberat Budapesta apoi aruncând opincile sus pe acoperişul parlamentului lor şi au luptat până la Moscova şi în Italia, dar fără să fie primiţi la masa negocierilor după aceea, că au existat evenimentele de la Fântâna albă, Holodomor, Reforma agricolă şi Naţionalizarea, Canalul dunăre – marea neagră cel care nu a fost niciodată real construit, încarcerarea celor ce aveau alte opinii decât comuniştii, plecarea firmelor de asigurări sociale şi pensii private după al doilea război mondial cu tot cu banii daţi de români, evenimentele din 89 şi experimentele sociale de după aceea, restituirea averilor, de multe ori doar pe hârtie sau nici măcar atât, celor ce o viaţă au trăit cu denumirea de chiaburi, sau copii de chiaburi, anularea meseriei de mamă, sau de soţie, printr-o decizie luată de Boc şi Băsescu, cu toate tragediile care au avut loc în fiecare etapă în parte.

Toate aceste „concepte filozofice de studiu” au avut nevoie de „o pandemie” pentru ca eu să le înţeleg sensul şi rostul pentru mine. Poate pentru tine, dragă cititorule, este greu de înţeles aşa ceva. Nu ţin neapărat să reuşeşti.

Acum medicii nu mai sunt eroi, nici politicienii, nici poliţiştii, nici armata, nici preoţii, nici profesorii, nici copii, nici mamele, nici soţiile.

Dar oare am fost vreodată vreunii, sau a fost doar viaţa normală aşa cum o trăim noi generaţiile de acum?

Dacă la 6 luni de la obligativitatea de a rămâne în casă şi apoi de a purta mască, au explodat afecţiunile gingivale şi dentare localizate, acum la 2 ani şi ceva au apărut afecţiunile cu denumiri cutremurătoare pentru unii, greu de controlat şi tratat.

Foarte mulţi dinţi şi purtătorii lor, desigur, nu au reuşit să fie zen. Au folosit butoanele vechi, pe care le ştiau valabile, deşi au fost nenumărate voci care au menţionat faptul că lumea nu va mai fi niciodată aşa cum a fost.

Asta îţi spun şi eu acum: lumea nu va mai fi niciodată cum a fost. Dar dacă stai să te gândeşti bine, poate că ar fi devenit plictisitor aşa… Iar istoria îţi arată că aşa au trăit şi strămoşii noştrii situaţi grele sau aparent imposibile.

Dar cum realizez adaptarea la noua societate, sunt întrebată mereu în ultima vreme?

Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de la îndemână: prin iubire faţă de propria persoană şi prin înţelegere, prin iertare şi acceptare.

Atunci când eşti copil şi te loveşti, vii plângând la părinţi, iar ei pun un pupic cu multă iubire la locul respectiv, ca să treacă repede. Te loveşti de fapt încercând să faci ceva nou, să înveţi altceva decât ştiai ieri, sau acum o săptămână.

Creşti, îţi găseşti învăţătura şi mergi mai departe.

La fel şi acum, chiar dacă eşti mare, mai ales dacă eşti mare, pupicul cu iubire vindecă şi oferă rezilienţă. Iubirea pentru propria persoană, pentru ceea ce te înconjoară oferă soluţii la probleme aparent imposibile.

Şi mai este împământarea…

Împământarea îţi oferă soluţii incredibile, fie că mergi desculţ(ă) între lunile mai – septembrie, fie că îmbrăţişezi un copac, sau atingi cu respect şi iubire o plantă, fie că te plimbi desculţ(ă) pe malul mării indiferent de anotimp, fie că mergi la o salină.

Beneficii ale împământării:

  • Poate reduce sau elimină inflamaţia cronică
  • Poate reduce sau elimină durerea
  • Poate îmbunătăţi somnul ducând uneori la dispariţia insomniilor
  • Poate îmbunătăţi circulaţia sangvină
  • Poate îmbunătăţi vitalitatea
  • Poate reduce simptomele premenstruale
  • Poate reduce tensiunea musculară şi durerile de cap
  • Poate reduce stressul oxidativ
  • Poate accelera vindecarea după traume
  • Protejează corpul în lupta cu anumite câmpuri electromagnetice fiind utilă pentru persoanele sensibile EMF.

Poţi vedea mai multe despre ceea ce înseamnă împământarea din următoarele surse:

În încheiere îţi ofer un excerciţiu pe care să îl efectuezi cu atenţie:

Dacă lucrezi la birou foloseşti acel scaun şi încă unul. Dacă nu, foloseşti scaunul pe care stai cel mai des în casă şi un alt scaun. Dai drumul la melodia din următorul link şi te muţi de pe un scaun pe altul, de câte ori auzi „Ia un loc” sau  „Ai un loc”. Scrie-mi şi spune-mi ce ai simţit când ai efectuat acest exerciţiu.

Pentru probleme cu dinţii şi gingiile dă-mi un apel, sau scrie-mi. Îţi sunt alături aşa cum am fost întotdeauna.

Dr. Georgiana Petrescu

 

Ți-a plăcut articolul? Dă mai departe

Îți recomandăm și...

Scroll to Top