Articolul a pornit în urma unei cereri pentru interviu primită din partea deţinătoarei site-ului iubireavindeca.ro, pe nume Andreea Ion.
Am primit un mesaj pe o aplicaţie de comunicare telefonică, de la o mămică ce venise cu fetiţa ei de 6 ani în vizită la cabinet, în urmă cu câteva luni. Îmi spunea că vrea să îmi trimită pe mail câteva idei pe care le are şi pe care ar vrea să le discutăm. Chiar mă întrebam dacă fetiţa ei a reuşit să înţeleagă mesajul meu, dacă mămica a reuşit să cuprindă ce anume aveam eu nevoie, pentru a o ajuta pe fetiţa ei, pentru ca amândouă să fie bine.
Eram într-o zi de joi după programul de la cabinet, un pic obosită şi alergată de propriul fiu de zece ani, între lecţii şi activităţile extracuriculare. Am deschis căsuţa de mail într-o pauză în care fiul meu era la o activitate şi cu o lene teribilă şi o cană aburindă de cacao alături încercam să mă remontez pentru restul zilei.
În aceste momente, de obicei, îmi verific e-mail-urile şi ştirile apărute peste zi. Îmi propusesem ca mai târziu să merg câteva ture în parc, atunci când fiul meu era la antrenamentul din seara aceea. Le aşteptam cu drag. Iubesc să am timp să admir copacii, frunzele, ramurile lor, iarba, trifoiul, florile, copii, cuplurile care se plimbă ţinându-se de mână, fântânile arteziene.
Iniţial după ce am citit textul, recunosc, am avut o presiune aşa de mare în piept încât aş putea spune că aş înţelege lejer pe cineva lovit de o locomotivă de tren. Mi-au rămas în minte cuvintele ei în timp ce îmi luam copilul de la activitate şi conduceam maşina spre un parc din Bucureşti, la doi kilometri şi ceva distanţă, cu o bicicletă ancorată sus pe maşină ce lăsa umbre pe asfalt în timp ce mă lumina soarele dintr-o parte. Copilul meu dansa în maşină cât putea de tare ca să o poată balansa, pe o melodie care îi place mult, iar eu aveam senzaţia că sunt cumva ruptă de lumea lui şi trasă în altă direcţie de cuvintele citite:
„La nivel de conştiinţă colectivă, fiecare cuvânt are o energie adunată” … „Îţi propun să rescriem cu iubire cuvântul stomatolog”.
I-am răspuns repede, scurt şi telegrafic „Am primit. Iartă-mă pentru întârziere” trecuse o zi de când trimisese mail-ul.
„Să rescriem cu iubire cuvântul stomatolog”…
Pentru mine, meseria mea este locul meu de joacă şi pasiunea vieţii mele. Pot spune că am avut noroc să o descopăr. Atunci când sunt în vacanţă prea mult, devin agitată, nu îmi găsesc locul şi vreau neapărat să ajung cât mai repede la cabinet, deşi iubesc tare mult timpul petrecut cu familia mea.
Andreea ştia de la întâlnirea cu mine în cabinet, modul cum discut şi abordez real un caz, relaţiona cu acel moment, mult prea puţin cu „dansul pe poante de balerină” pe care l-am dus de ani de zile în articolele scrise pentru site-ul meu, pentru a mă acorda la ceea ce cunosc alţi stomatologi şi publicul în general. Aici pe site am avut multiple momente în care am simţit nevoia să cresc informaţional pe cel sau cea care mă citeşte, am fost rigidă de multe ori, greu de mestecat de câteva ori.
Am primit în cabinet şi pe lângă, nenumărate descrieri sau chiar acţiuni ale urii, fricii, furiei atribuite stomatologilor.
Am primit şi dovezi ale iubirii pentru stomatolog, însă a fost neaşteptat pentru mine acel mail.
Nu de puţine ori, poate providenţial, am avut de-a face cu oameni cărora le era frică de stomatolog. Prima a fost mama mea, în anul patru de facultate. Pentru ea şi mai apoi pentru ceilalti care au urmat, am inventat încă din facultate mai multe protocoale de lucru cu pacienţii cu frică până la fobie de dentist.
Toate acestea am ales să le trăiesc, dar până la acest final de septembrie nu am avut pe cineva din exterior, prin proprie iniţiativă, să îmi ceară atât de frumos să redefinesc cuvântul „Stomatolog”.
Mi-am reamintit în timp ce parcam maşina lângă parc şi dădeam jos bicicleta fiului meu, că atunci când se află ce meserie am, mulţi fac un pas în spate din punct de vedere social, pentru a nu simţi durerea copilului lor interior. Iar de un an şi jumatate, distanţa devine şi mai mare din frica şi teama de a nu lua de la mine o boală mult prea mediatizată, cu un risc de contagiozitate similar gripei tip A. Mai puţini au aflat că mă străduiesc în primul rând pentru mine, apoi pentru familie, să nu iau şi să nu dau boli, că am protocoale speciale, dezvoltate de Molinari (integrate în cabinet după informări minuţioase, de către tipicara din mine), mult mai riguroase şi aş putea afirma informat că sunt mai eficiente decât cele impuse spre a fi aplicate. Testele medicale şi de sânge efectuate la fiecare şase luni confirmă faptul că am eficienţă cu aceste protocoale.
M-am plimbat absentă prin parc timp de 90 de minute gândindu-mă ce să îi răspund Andreei. Eram atât de cufundată în lumea mea încât m-au surprins păsările luminate de reflectoare, trecând în zbor peste capul meu, atunci când treceam pe un pod din parc, o fetiţă de trei ani cu o trotinetă ce a luat brusc viraj la un moment dat chiar în faţa mea, un copil de maxim un an şi jumătate ce abia reuşea să meargă în picioare, dar care prefera să alerge ca să nu se dezechilibreze. Piciorul meu drept a fost în drumul lui la un moment dat.
Nu am reuşit în acea zi să câştig lupta mea interioară între a mă ascunde într-o cochilie frumos colorată, sau a răspunde real provocării ei.
Iniţial mă gândeam să îi dau răspunsuri reci distante cu care să scap din situaţia asta, fără să o refuz clar, apoi cumva am realizat în zilele ce au urmat că a venit timpul să vorbesc aşa cum discut la cabinet, sau acasă în familie despre acest subiect, fără nici un zid ridicat. După 4 zile i-am răspuns la întrebările atent formulate din mail, într-un mod atât de direct şi de brutal încât m-am surprins şi pe mine.
Apoi am stabilit un plan de lucru, unde să filmăm, când şi alte detalii într-un şir destul de scurt de mail-uri.
Restul poţi vedea în înregistrarile care au ieşit printre alergăturile copiilor noştrii, în jurul nostru.
Cred că amândouă, Georgiana şi Andreea, îţi oferim tot ceea ce e mai bun în noi pe acest subiect legat de iubire.
Să ai zile senine, cu soare în suflet şi să alegi sănătatea ta, cu iubire pentru corpul tău şi mintea ta.
Ca de obicei ne auzim la telefon: 0 7 3 2 0 9 2 8 3 5 sau în scris, la e-mail: contact@dentree.ro
Mi-ar placea să ştiu cum ţi se pare acest interviu.
Iar pe Andreea Ion o poţi găsi, cu toate terapiile pe care ea le cunoaşte la iubireavindeca.ro
Dedicat tuturor mamelor din această lume
Video 1, Video 2, Video 3, Video 4, Video 5
Transcript interviu
Video 1 – Rescriem cu iubire conceptul Stomatolog
AI “Bună dimineaţa.”
GP „După atâta agitaţie.”
AI „Mulţumesc mult Georgiana că ai venit aici şi mulţumesc foarte mult pentru că exişti. Pentru mine când am descoperit că se poate să exişti, lucrurile au început să se reaşeze şi vezi că până la urmă primim în darurile noastre şi astfel de oameni.”
Au venit copii alergând şi încercând să intre în cadru, aşa că a am simţit nevoia să o luăm de la capăt.
Video 2 – Iubirea vindecă şi Stomatologia integrativă
AI „Bună dimineaţa.”
GP „Bună dimineaţa.”
AI „Mulţumesc mult Georgiana că ai venit astăzi şi că ai acceptat aşa, când m-am adresat către tine cu iubire şi cu fericire că te-am întâlnit şi fac lucrul ăsta şi am venit către tine pentru că sincer chiar mi-aş dori ca părinţii în primul rând … că sincer despre asta e vorba … să poată să rescrie şi să poată să transforme într-o experienţă frumoasă, sau măcar normală cea de a merge la stomatolog. Şi eu ţi-am propus să încercăm să rescriem cuvântul Stomatolog.
GP „Aşa a fost ideea. Ştii nu am scris şi nu am vorbit despre asta deoarece sunt un pic timidă, deşi nu par. Şi pentru mine copii au fost dintotdeauna o mare fericire să îi am în preajmă. Aşa că mergem înainte.”
AI „Spune-mi te rog din experienţa ta, ai putea să …. ştii că … asta povestisem noi că până la urmă copilul ajunge la stomatolog prin părinţi pentru că lucrezi în principal cu copii până în optsprezece ani, deci nu vorbesc de cei care pot lua o decizie proprie. Şi am observat că teoretic ei vin doar prin percepţia şi credinţa părintelui.”
GP „Da, întotdeauna se întâmplă asta.”
AI „De aceea m-am gândit că un lucru minunat ar fi pentru părinţi să înţeleagă că lucrurile se schimbă, că uite suntem într-un proces prin care putem să transformăm o experienţă în altceva. Şi dacă noi în copilărie am avut diverse experienţe ale copilului interior care încă este în noi şi care îşi doreşte, cu multă iubire putem rescrie Georgiana. Asta este. O să te rog să ne spui celor care ar veni la tine că copilul lor interior este în siguranţă şi că ei trebuie să dea drumul acelor experienţe şi să facă loc pentru o experienţă nouă. Cum este experienţa lor?”
GP „Experienţa lor înseamnă că ei vin fără să aibă aşteptări în primul rând. Ei vin să îşi înţeleagă propriul proces. Pentru că copilul este un profesor extraordinar şi de fapt le aduce lor în mână o situaţie care trebuie rezolvată la ei în casă. Acum de foarte multe ori părinţii vin cu o stare de ruşine că li s-a întâmplat o situaţie, sau de vină că nu au reuşit să facă mai bine. Sunt primele lucruri pe care încerc să le depăşesc cu ei. Şi cu timpul am ajuns la concluzia că cel mai bun lucru este să îi las să vadă printr-o experienţă de desen a copilului, că lucrurile nu sunt atât de tragice precum par, că lucrurile nu sunt … de fapt nu are ce căuta, este anormal să pui în ecuaţia asta şi vina şi ruşinea.”
AI „Nu o facem conştient.”
GP „ Nu mai vorbesc de furie. Sunt foarte mulţi părinţi care vin furioşi că li s-a întâmplat situaţia asta cu copilul lor, sau că au plimbat mai multe locuri în care ar fi trebuit să fie de vindecare şi nu au putut. Copilul recădea sau facea şi mai rău exact în acelaşi loc. Ştii se întâmplă uneori când mergi la locul de joacă şi îl atenţionezi pe copil – „Nu te duce acolo că te poţi accidenta” – acolo se duce din nou şi din nou şi din nou până când la un moment dat se accidentează. De ce? Pentru că părintele i-a dat fără să vrea un ordin – „Du-te şi accidentează-te. Vreau să trăiesc această experienţă.”
AI „Sunt …”
GP „Da, este foarte trist când se întâmplă asta. Din păcate şi eu învăţ pas cu pas, am un profesor de zece ani jumate acasă şi îmi schimbă viaţa din momentul în care a fost la mine în burtă şi percepţia asupra copiilor. Dacă înainte de a avea familia mea mergeam în parc să mă uit la copii cum se joacă pentru că mă relaxa, cu timpul am descoperit că un pic ghidaţi, copii pot deveni pentru tine ca adult un foarte mare profesor şi că de fapt acesta este rolul lor cumva pentru noi adulţii, ca noi să mai învăţăm ceva şi să schimbăm lumea pentru ei. Şi asta fac, schimb lumea pentru ei, în grup. Grupul înseamnă copilul sau copii pentru că sunt oameni care au mai mulţi copii, mama şi tata dacă se poate, dacă în familia respectivă are un rol important bona, bunicii pot să vină şi ei. Am descoperit şi situaţii în care adultul care se ocupa de copil mai mult, fie el cine o fi, a avut o experinţă care l-a iluminat când a venit cu copilul la dentist. Pentru că aşa cum ai zis, la mine lucrurile se petrec altfel decât în alte cabinete şi când spun asta…, se întâmplă la propriu. În sensul că la mine există creioane şi carioci cu care desenează. Există, e adevărat, nişte fişe preconcepute, dar acestea sunt făcute cu un scop terapeutic, există foi pe care să deseneze. Iar desenele eu le discut cu copilul din punct de vedere al vindecării dentare. Pentru că, aş vrea …”
AI „Te opresc. Sună foarte bine acest… Uite cât de corect am putea să privim această vindecare dentară. Ştii că oamenii se tem de cuvântul a vindeca. Până la urmă eu promovez această idee de „iubirea vindecă”. Şi vezi în momentul în care am asociat de-a lungul întregii noastre existenţe stră- stră- strămoşeşti şi nu numai, a vindeca cu o situaţie foarte gravă.”
GP „În nici un caz”
AI „În nici un caz. Eu am ajuns să… vibraţia acestui cuvânt „a vindeca” mi se pare extraordinară şi o rescriem la fel”
GP „Doar cu iubire. De ce?”
AI „Din iubire. Că vindecarea dentară … spune-mi cum e?”
GP „Procesul de creştere în general este o vindecare prin iubire, este dezvoltare prin iubire. M-a surprins recent un desen al cutiei toracice privită de sus, la copil şi la adult. Nu ştiu dacă ai observat, atunci când desenăm o inimă noi desenăm aşa şi venim aşa. Copii niciodată nu îi fac colţuri, o fac o linie continuă. Dacă priveşti cutia toracică de sus, este o inimă. Este inima noastră. De fapt acolo este o inimă…”
AI „care este în continuă formare”
GP „ Este o inimă, fie că o privim la nivel fizic inima pe care o ştie toată lumea, fie că o privim la nivel energetic, este timusul, care este inima energetică a corpului, descoperim că de fapt trupul nostru este centrul iubirii noastre pentru noi şi apoi pentru restul lumii. Steiner spune că copilul atunci când creşte începe dezvoltarea de la cap şi apoi dezvoltă restul corpului.
AI „şi vezi, de aia tu te ocupi de zona asta”
După o vizită a copiilor şi o scurtă ploaie, ne-am mutat.
Video 3 – Paşii spre vindecarea dinţilor, terapii integrative în Stomatologia integrativă
AI „Acum am schimbat un pic cadrul, a început ploaia şi ne-am gândit totuşi să povestim în continuare Georgiana, pentru că… şi mă bucur că … chiar dacă am schimbat, chiar dacă a fost ploaie sau e vânt noi încercăm să transmitem mai departe lucrurile acestea frumoase pe care … vrem să le”
GP „fac parte din viaţă şi ploaia şi vântul”
AI „şi nu ne oprim doar din cauza asta”
GP „Eu nu mă opresc”
AI „Uite o întrebare pe care am avut-o cumva şi eu. Şi totuşi dacă eu ca părinte nu am reuşit să vindec anumite aspecte la copilul interior, inclusiv această teamă de stomatolog. Mulţumesc, eu nu am avut-o.”
GP „Am văzut”
AI „Dar ai văzut şi e ok, e normal. Cum abordezi? Ce sfat i-ai da acelui părinte?”
GP „Chiar dacă pare ciudat, cu adultul lucrez tot ca şi cum aş lucra cu un copil. Abordez într-adevăr copilul interior, dar aspectul pe care îl vede adultul când vine la mine este că mă joc cu el ca şi cu un copil. Unii refuză, alţii înţeleg că este bine să mă lase să fac ce ştiu eu.”
AI „Ok, deci încredere.”
GP „Şi ne jucăm … cum? Îi pun adultului în mână o trusă de consultaţie şi îl rog să se joace cu ea ca şi cum ar fi un copil. Sunt mulţi care stau cu ele în mână uite aşa 10 – 15 minute. Mă uit la ceas să văd în cât timp reuşeşte să deschidă trusa. După ce o deschide îl vezi că vine şi o atinge … Uite dacă trusa ar fi frunza asta, o atinge aşa… şi o pune jos”
AI „Ok, e normal”
GP „Da…”
AI „Nu mă duc în energia asta. Nu sunt pregătit.”
GP „Nu. Da, şi atunci, când îi văd aşa îi întreb dacă sunt fumători, dacă beau cafea, le fac o cafea. Îi duc undeva în afara cabinetului unde pot fuma şi apoi îi aduc înapoi. Şi da, la mine în cabinet, nu o să întâlnească niciodată să le spun că nu au voie să fumeze. Pentru că toate studiile publicate în Pubmed de la 1870 până la 1940, spuneau că dacă eşti fumător este bine să continui să fumezi… pentur că sunt multe aspecte care pot fi discutate. În primul rând te ajută să nu devii asmatic sau alergic, odată ce ai apucat să fumezi”
AI „Da, da odată ce ai apucat să fumezi. Că deja e … da.”
GP „odată ce ai apucat să fumezi, este ceva ce este bine să continui. Dacă nu te-ai apucat, nu sunt un adept să te oblig eu să începi să fumezi, totuşi … După ce trec de etapa asta în care le este foarte teamă, ne jucăm un pic, vorbim. Le explic un concept personal pe care îl am eu în care medicul este un instrument în mâna pacientului. Dar nu la nivelul că îmi cere el ceva ce inventează pe loc, ci mă lasă să îl ajut şi cumva colaborăm, un fel de du-te vino, până când reglăm lucrurile în aşa fel încât să îl ajut. ”
AI „Şi tu … în momentul în care mi-ai spus că lucrezi cu grup, pentru mine cuvântul grup a adus imediat în minte ideea de familie, …. pentru că … de fapt asta e”
GP „Da…, familia este cel mai important grup”
AI „Au fost situaţii în cabinet în care medicul a spus „Nu părinţii nu, pentru că copilul are nevoie… sau fără părinţi…”
GP „Din punctul meu de vedere, pentru că sunt şi mamă, părintele îşi cunoaşte cel mai bine copilul. Eu fără părinte în cabinet nu am o relaţie completă cu copilul. Nu am reuşit să o am. Poate alţii. Da, au fost situaţii în care părintele mă încurca un pic în ce aveam de lucrat, era copilul mai mare şi ruşinos şi am avut un caz în care am lucrat fără părinţi, dar părinţii erau pe sală şi cu uşa întredeschisă. Ei puteau auzi tot, dar copilul avea un un fel de … cum să spun … ca atunci când e în burta mamei, un fel de loc în care să fie el cu el, sau ea cu ea. În momentul în care părinţii îmi vin în cabinet îi las să îşi aleagă locul în care să stea şi abia după aceea aduc scaunele. Mi se întâmplă să fie deja acolo, dar destul de rar, în rest le aduc după. De ce? Când îmi intră în cabinet vreau să văd dacă vrea să pătrundă în cabinet sau vrea să rămână în sala de aşteptare. Şi dacă are nevoie să rămână în sala de aşteptare atunci acolo fac şedinţa, dacă situaţia îmi permite. Aici unde lucrez acum, am un coleg de tura în celălalt cabinet şi atunci trebuie să fie posibil să rămână pe sală. Altfel rămânem acolo, ne jucăm un pic şi pe urmă ajung să îi direcţionez să intre în cabinet. Da, logic, în momentul în care copilul se opreşte pe sala de aşteptare, mă gândesc că părintele are o frică de stomatolog mai mare sau mai mică, copiată de copil, sau dacă nu e părintele, cine stă cu copilul mult în timpul zilei, bunica, bunicul, bona.”
AI „ Manifestată de altfel de … Mda, cine şi-a pus amprenta cel mai mult pe …”
GP „Da, pentru că copiii copiază empatic. Sunt ca o imprimantă din-asta …”
AI „Ca un calculator care are hard nou şi”
GP „Nu, nici măcar. Gândeşte-te că acum se pot printa organe, da? Cu imprimanta 3D. Ei bine, copilul printează, nu doar fizic organul, printează – copiază şi energetic şi funcţional şi cu tot ce găseşte la persoana respectivă. Şi sunt persoane care ne plac foarte mult, sau care ne displac foarte tare. Amândouă extremele astea determină o copiere empatică la copil. Sunt adepta ideii copierii empatice şi nu a moştenirii genetice. Pentru că am văzut copii adoptaţi care semănau perfect, dar perfect cu părinţii adoptivi, inclusiv la manifestările somatice. Şi atunci, acolo nu ai cum să o dai pe după piersic că e genetica acolo, pentru că nu e. Este copiere empatică. Şi se vorbeşte în partea psihologilor, ca să zic aşa, pentru că cumva medicina tinde încă să fie împărţită pe domenii pentru că nu se aduce totul într-un tot unitar.”
AI „Până la urmă este o manifestare a noastră. Şi stii foarte bine că fiecare dintre noi…”
GP „Nu cred că este manifestarea noastră, dar oricum divizarea asta va înceta în curând, foarte curând. Pentru că se va trece la un nou tip de medicină mai repede decât ne aşteptăm.”
AI „Domane ajută”… „Ar fi extraordinar, deşi trebuie să recunosc că din punctul meu de vedere, totul este o manifestare a noastră şi a ceea ce este, dar mai ales este manifestarea nemanifestării. Tot ceea ce reprimăm, cu toate cu nu vrem să recunoaştem tot ceea ce reprimăm ajunge să se manifeste, uneori până la un context global.”
GP „Da, da, da.”
AI „Şi atâta timp cât noi nu vom integra şi nu vom ajunge să fim în echilibru, nici medicina nu va fi într-un echilibru, nici celelalte lucruri. Către asta ar trebui să tindem. De-aia vorbeam …”
GP „Noi tindem cu toţii spre a forma un echilibru şi interior şi exterior. Sau mai bine zis de a păstra un echilibru deja format. Problema este că am învăţat cumva, de multe generaţii că echilibru poate înseamnă şi boală. Şi ne este greu să învăţăm să ne vindecăm. Nu ştiu dacă cunoşti conceptul acesta. Au fost cazuri de copii care până la 7 ani sau 12 ani au pierdut o mâna, un picior, un dinte şi le-au crescut înapoi. Au fost cazuri publicate la nivel internaţional pe vremea când se publicau doar cazuri şi nu studii cu mii de persoane cum se face acum statistică, în care au avut până la şase serii de dinţi.”
AI „este puterea credinţei până la urmă.”
GP „Asta este puterea de a crede în tine. De a-ţi iubi corpul şi a-l lăsa să se dezvolte. Revin un pic la Steiner. El spunea că în momentul în care capul începe să crească, există o energie de creştere care se transferă întregului organism. Şi atunci, oamenii aceia care au avut mai multe serii de dinţi au avut puterea să mai crească un pic în interior corpul, puterea să nu decidă că de la vârsta de 22, 25, 35, 36 de ani o iei înapoi cumva. Nu există aşa ceva. Acesta este un concept pe care l-am copiat empatic între noi, de nişte zeci de generaţii.”
AI „Subconştientul de grup, energia de grup, gregorul de grup, de ţara, de neam… până la urmă sunt lucruri pe care nu le putem …”
Gp „Uite am să îţi mai dau o chestie care m-a impresionat pe mine. La un moment dat când se pleca în spaţiu cu astronauţi din zona americană, a fost un astronaut care avea un frate geamăn identic, inclusiv ca adulţi. Nu diferea foarte mult situaţia. A plecat în spaţiu şi au descoperit cu stupoare că atunci când s-a întors înapoi pe pământ în câmpul care există la nivelul Pământului , fratele care rămăsese evolua şi îmbătrânea în situaţia atipică creată de noi toţi la nivel mondial, fratele care a ieşit în spaţiu, din câmpul mental al Pământului a rămas tânăr. Faza a doua. După câteva săptămâni, fratele geamăn care s-a întors din spaţiu a îmbătrânit rapid şi l-a ajuns din urmă pe fratele care era pe Pământ. Pentru că a intrat în câmpul mental de aici.”
AI „Suntem oameni.”
GP „Da, de-aia îmi place să mă gândesc la piesele de domino. E un filmuleţ pe youtube
în care un fizician îţi arată că de la o piesă uite atâtica, în 29 de piese care cresc, poţi să dărâmi Empire state building. Da? Daca pui o piesă înaltă cât Empire state building la a 29-a piesă, o poţi dărâma.”
AI „Forţa creşte pe măsură ce…”
GP „Şi apăsând uite aşa. Atât. Ei, la fel puterea noastră a minţii poate să creeze vindecări cu aceeaşi forţă cu care aceste piese, care aparent nu au suflet şi minte, se pot dărâma una pe alta, la fel putem şi construi. Şi atunci revenind la conceptul de boală şi de sănătate, atât timp cât consideri că boala este ceva atipic, pentru că suntem pe o planetă şcoală şi învăţăm că atunci când am făcut o boală trebuie să vedem ce reprezintă pentru noi.”
AI „E vorba de copil”
GP „Da. Şi să o şi vindecăm. Pentru că este în grupul nostru, în familia noastră ce se întâmplă acolo.”
AI „Dar asta vroiam să spun, pentru că vezi foarte multe persoane vin la terapie cu copilul, sau vin la dentist, dar nu vor să accepte şi este durere, este suferinţă şi înţelegem, dar să ştii că …”
GP „Dar eu nu vreau ca ei să meargă până la nivelul la care eu consider că ei pot. Eu văd potenţialul. Pe mine mă interesează să ajungă la nivelul lor de bine.”
AI „Bun, dar ei înţeleg? Sau cum faci tu? De fapt cred că asta este întrebarea, cum faci să îi faci să accepte că este despre ei, nu despre copii? Că este despre ceea ce este în ei.”
GP „Cu mici şmecherii învăţate la cursurile de psihologie. Se numesc ancore. O data la 70 de minute, orice persoană pe care o cunoşti, oricine, orice om intră într-o stare care se numeşte hipnoză uşoară. De fapt creierul intră într-o stare în care comunică foarte uşor conştientul cu subconştientul. Ăsta e momentul. Eu văd acest moment, ştiu la ce să mă uit şi în momentul acela schimb ceva adaptat fiecărei persoane. Marea majoritate nici nu realizează că le-am spus respectivul mesaj. Reuşesc, am şi un talent propriu, din facultate l-am descoperit, am ceea ce psihologii numesc o voce de alfa şi ştiu să o folosesc şi în momentul respectiv trec pe această voce specială de hipnotist şi le dau un cuvânt sau o propoziţie scurtă, sau chiar o frază dacă am loc şi îi las. Las să văd în cât timp sămânţa pe care eu am pus-o rodeşte şi creează ce am eu nevoie. Sunt persoane care reuşesc în câteva secunde, sunt persoane care reuşesc în câţiva ani. Media …”
AI „să renunţe la aşteptări”
GP „Exact. De-aia printre primele lucruri pe care le spun părinţilor este „uite, o să reuşim să ajungem la un nivel de vindecare în câteva secunde sau în câţiva ani, depinzând de copilul dumneavoastră, nu de mine.” Pentru că copilul trebuie să înţeleagă că are voie să vindece şi că e mai bine să fie sănătos. De-aia sunt părinţi care tot vizitează stomatologul cu acelaşi dinte şi aceeaşi problemă din nou şi din nou şi din nou. Pentru că de fapt copilul respectiv nu îşi dă voie lui însuşi, sau ei însăşi să se vindece. E un pic trist. Dar în acelaşi timp fiecare îşi învaţă lecţiile de viaţă în ritmul propriu. Nu pot eu să îl impun, pentru că dragostea cu forţa se numeşte altfel…şi nu se poate.”
AI „Da, da, da. Pentru că unul din lucrurile pe care mi l-am dorit foarte mult şi în continuare mi-l doresc, în afară de cel pe care insist, să nu se mai mintă copii şi să credem că ei de fapt nu ştiu că sunt minţiţi, ceea ce creează acel repede de stare normală în minciună, mai am această dorinţă maximă pentru părinţi ca în momentul în care aleg să fie părinţi conştienţi sau măcar încearcă”
GP „încearcă în primul rând”
AI „este această oglindire a copilului şi să nu creadă … Adică ştii cum e, mie îmi este foarte clar că în momentul în care crezi că este doar despre copil, doar refuzi să vezi că el manifestă cea ce ar trebui să te înveţe pe tine, să-ţi arate, să te vindece pe tine. Eu ştiu că este multă durere şi îmi dau seama pentru că sunt oameni cu care am lucrat şi cărora le este greu să intre în energia de copil, pentru că acolo este … s-a întâmplat ceva.”
GP „Exact, exact acolo e. De aceea durează uneori. De-aia durează uneori.”
AI „Ştiu şi asta.”
GP „Şi da, la mine când vii şi descoperi că tu ca părinte, şi copilul ca copil trebuie să lucreze ca să ajungem la o vindecare, prima reacţie este de şoc. Adică cum, nu am venit la tine? Păi şi ce faci, îmi laşi mie dintele pe masă îl fac şi ţi-l dau înapoi în gură? Nu merge. Asta este stomatologia veche, eu am trecut de etapa asta.
AI „Asumarea faptului că până la urmă …”
GP „Îţi asumi că este o relaţie de reciprocitate în care eu îţi ofer ceva, tu îmi oferi ceva şi uite aşa încet încet la un moment dat ne luăm de mânuţă frumos şi mergem împreună pe drumul vindecării.”
AI „Bun. Cum? Uite că vorbim de vindecarea dintelui, dar eu te-aş mai întreba … în momentul în care a venit cineva şi vezi că mă duc către părintele care nu este pregătit. Poţi să comunici direct cu copilul? Reuşeşti?”
GP „Da, da.”
AI „Pentru că eu asta am văzut că poţi să faci şi mi s-a părut …”
GP „Am avut momente în care părintele habar nu a avut că va avea o şedinţă copilul cu mine. De când a început situaţia asta mondială, am avut nenumărate momente în care părintele vine la tratament cu tot cu copilul, dar vine pentru părinte şi îl aduce pe copil cu un telefon, cu mai ştiu eu ce jucărie are şi îşi cere o mie de scuze că nu are cu cine să îl lase. Asta trăim acum real… Dacă acum 16 ani când am ieşit din facultate îşi cereau scuze că nu au apucat să se spele pe dinţi, acum îşi cer scuze că trebuie să vină la terapie, că îi doare, dar nu pot să lase copilul acasă. Şi atunci lucrez cu tot cu copilul. E, în acel moment eu de fapt, pe lângă faptul că lucrez cu adultul, fac anumite jocuri, sau anumite schimburi de idei cu copilul şi copilul este de fapt la terapie. Deci, copilul şi-a adus părintele la terapie că să vină el la terapie, sau ea. Şi am avut de la … nou născuţi încă nu, dar am avut de un an şi, până la cifre mai mari ca să zic aşa, până la cei care chiar pot rămâne acasă singurei şi au venit „la pachet”. Colegii mei de cabinet la început s-au speriat, când au văzut că vine mămica la tratament cu două, sau trei fetiţe după ea.”
AI „Cum poţi?”
GP „Da, asta era prima întrebare… Doar că eu, mental am setat în aşa fel spaţiul încât copilul să se simtă în siguranţă, să fie cuminţi ca mama să îşi poată lucra ceea ce are de lucrat, să-şi vindece şi copii tind atunci când un membru al familiei are o problemă medicală, să lase deoparte dorinţele lor şi să aştepte sau să se facă că se joacă, dar de fapt efectiv aşteaptă ca adultul să îşi termine problema de rezolvat. După care revin ei la creştere şi la joacă şi la tot ce vrei tu. Sau dacă ai mai mulţi copii, poţi să descoperi că dacă un copil are o problemă şi trebuie să te ocupi de copilul respectiv, ceilalţi copii îl susţin, nu îţi fac probleme, te ajută, te susţin cu tot ce e nevoie şi după ce copilul respectiv a ajuns la un echilibru ei încep să ceară atenţie, să manifeste tot ce au de mainfestat. E, la fel e şi aici. Când vine adultul neştiind ce fac eu, pentru că nu toţi află. Pentru mine acest interviu este momentul în care vorbesc despre ceea ce fac, de peste zece ani. Şi n-am vrut să vorbesc până acum din varii motive. Adultul vine, de exemplu, se ştie despre mine că am lucrat foarte mult timp ca endodont şi am medici referenţi care îmi spun, uite am cazul ăsta, nu mă descurc, te rog frumos fă-mi un tratament endodontic cu tot ce ştii tu. Bun, hai. Şi săptămâna trecută mi-a venit bunicul la a treia programare, cu o fetiţă de trei ani, de undeva din ţară, fetiţa nu a putut merge la grădiniţă nu am idee din ce motiv că era în timpul săptămânii, dar cred că nu a vrut să ajungă la grădiniţă că vroia să ajungă la mine. Cum a aflat de mine? Nu mă întreba. Nu vreau să răspund la întrebare. Şi a venit bunicul, s-a scuzat cred că 20 de minute, după care a scos telefonul să i-l pună în mână. I-am luat telefonul l-am rugat să îl pună în buzunar, am scos nişte fişe de desenat, i-am pus în mână nişte carioci, nişte creioane şi o fetiţă de trei ani, timp de o oră a stat cuminte şi m-a ascultat cu ce mai vorbeam noi din când în când cu ea. Iar în momentul în care am terminat cu bunicul şi bunicul s-a ridicat de pe scaun, în momentul acela a venit la mine şi a început să pună întrebări ca un adult, cu … probabil ai observat şi tu la fetiţa ta, sunt momente în care copii au o faţă de adult şi pun întrebări de adult.
AI „Deci, aşa am învăţat în ultimii şapte ani… nu credeam… m-am gândit dacă să le notez undeva sau nu pentru că pentru mine a fost şocant. Mmmh, ce lecţie! Da, cele mai mari lecţii mi-au fost date Georgiana, de …”
GP „Da. Şi trebuie să le răspuzi ca unui adult. Cu fiecare generaţie care apare sunt şi mai interesanţi, şi mai rapizi în evoluţie. Şi uneori ai senzaţia că gâfâi făcând faţă la tot ce au ei nevoie. Dar momentele astea când se comportă ca adulţii, trebuie să le răspunzi ca unui adult, fiind totuşi atentă ca cuvintele folosite să fie cât mai aproape de limbajul lor cunoscut sau achiziţionat,”
AI „Şi de spaţiul lor.”
GP „ un limbaj vei folosi la un copil de 3 ani, un limbaj vei folosi la un copil de 7, la 12, la 18, la douăzeci şi. Da, din punctul meu de vedere rămânem copii atât timp cât avem părinţii în viaţă, după aceea este treaba noastră să fim din nou copii, să ne înţelegem copilul interior şi să comunicăm cu el.”
Video 4 – Medicina integrativă, Stomatologia şi Vindecarea cu iubire
AI „Ceea ce am învăţat apropo de relaţia cu fetiţa mea şi faci parte dintre cei care ne-au ajutat să învăţăm asta, este faptul că o rutină poate deveni un obicei până la urmă, cu sens. Şi anume, aceasta prin care ne iubim organele şi le trimitem iubire, fie că sunt spre vindecare sau nu. Că ne putem juca, ne putem imagina. Ţii minte că mi-ai spus că trebuia să îşi clătească dinţişorii cu apă ce avea un anumit compus, pe care ea l-a refuzat. Şi noi de aici ne-am gândit împreună, pentru că am lucrat amândouă, la o idee prin care să vedem de fapt ce ne doream şi ce îşi dorea ea să obţină şi chiar dacă a refuzat acel element din apă, tu te-ai deschis către mine şi împreună am găsit o soluţie. Ţi-am spus, iute copilul refuză în momentul acesta acest gust, nu e potrivit, nu e momentul.”
GP „Da”
AI „Ce putem să facem? Mi se pare foarte frumos când poţi să creezi cu cineva. El mă acceptă că eu nu am putut să îmi oblig copilul să… şi n-am putut forţa, dar ai venit cu o soluţie. E fantastic.”
GP „Soluţia există întotdeauna în familie. Mă uit întotdeauna în familie, la mama, la tata, ce gândeşte, ce cunoaşte. Sunt … întreb … care este meseria de bază, nu mă înteresează la ce firmă e angajat, ci ce munceşte.”
AI „Da, da, da”
GP „în momentul acela încerc să găsesc soluţii adaptate cumva limbajului pe care îl cunoaşte deja. Uneori reuşesc să am un ajutor în zona asta, alteori nu. Crescând am fost un fel de „Gică contra”, când mi se spunea aşa se face ceva, sau fă asta pentru că aşa se face, s-a terminat, în momentul acela nu mai aveai şanse cu mine să fac acel lucru. Mie trebuia să îmi explici „Da, de ce?”. E când am crescut…”
AI „Sensul”
GP „Da, am descoperit că această întrebare „Da de ce?” este o întrebare care oferă rezilienţă, care îţi oferă posibilitatea de a te adapta la momentul în care eşti. Asta înseamnă rezilienţă. Şi atunci am încercat tot timpul. Bun, nu merge cutare lucru cu cutare copil. N-ai cum să îl obligi pe copilul respectiv dacă nu îi place ceva, să facă repetitiv. Este imposibil. Poate ţi-l face o dată, poate de două ori, dar după ce a ieşit din starea respectivă şi are senzaţia că a scăpat, nu îl mai obligi, nu mai merge. Şi atunci este necesar să găseşti o soluţie adaptată copilului. Şi ca să o adaptezi copilului trebuie să te uiţi la persoana care ştie cel mai bine să se adapteze copilului, adică mama sau tata. De-aia lucrez cu grupul familial, nu doar cu copilul.”
AI „Unul din lucrurile pe care vroiam şi îmi doream să le poţi transmite astăzi este cel prin care toată această experinţă a îngrijirii medicale stomatologice este de fapt transformată în altceva, transformată într-o experienţă cu sens, transformată poate uneori într-o revelaţie vis-a-vis de cum ar trebui de fapt să ne raportăm. Fie că sunt nişte carii de rezolvat, sau că este vorba de cu totul şi cu totul altceva”
GP „Da, mi-au venit şi cu alte chestii”
AI „Se pot îmtâmpla foarte multe lucruri. M-a întrebat cineva de curând şi atunci mi-am dat seama, m-a întrebat care sunt exact denumirile terapiilor pe care le fac şi de ce?”
GP „Cu ce te ajută?”
AI „Exact. Uite cum e, când în inima ta simţi că la mine poţi găsi un răspuns, o să vii. Cum şi eu nu am venit la tine crezând că ar trebui să te întreb care-ţi sunt specialităţile tale de fapt, cine te-a …”
GP „Păi şi dacă îţi vin cu lista? Adică, după aceea trebuie să îţi traduc fiecare cuvânt în română.”
AI „Exact şi atunci mi-am dat seama că nici energia mea nu se mai duce către cei care pun astfel de întrebări. Pentru că dacă îmi pui asemenea întrebare, spiritul tău încă nu simte că are ceva de primit de la mine”
GP „Nu. Nu sub forma asta. Dacă îmi pui întrebările respective o să înţeleg că nu am o empatie cu tine şi că nu te voi putea ajuta”
AI „La modul acesta. Poate nu se poate face transferul.”
GP „Şi în momentul acela, poate brutal pentru unii, poate şocant pentru alţii le spun, îmi pare rău dar va trebui să mergi în altă parte. Am avut câteva evenimente de genul acesta. Eu consider că relaţiile nu sunt … lucrez la relaţie şi gata se rezolvă. Nu. Există şi empatia. Şi empatia îţi determină şi îţi delimitează relaţia şi mergi până acolo unde persoana din faţa ta îţi permite. Nu poţi mai departe, orice ai face.”
AI „Da, asta îmi este şi mie …”
GP „Şi le mai spun ceva oamenilor când vin şi spun „Aaaa trebuia să vin mai de mult, uite acuma e mai complicat, sau mai nu ştiu ce”. Le spun „Acum în acest moment este momentul tău de vindecare, nu acum o săptămână, nu acum o lună, nu acum un an, sau cinci, sau zece”. Acum zece ani sau când te gândeşti tu că ar fi trebuit să vii, nu mă puteai auzi, sau să colaborezi cu mine. Deci ce rost are să îţi faci probleme că nu ai venit nu ştiu când.
AI „Acolo e mintea care face tot felul de …”
GP „Da, da, da. Am avut la un moment dat tatăl cu fiica. A venit tatăl la tratament, fetiţa o ştiu de când avea 4 ani şi acum conducând maşina, şi-a adus tatăl la tratament. Pentru mine a fost un moment de aaa, trebuie să mă uit în buletin. Aşa… Şi fiica m-a întrebat „Bine dar are radiografia asta făcută de câteva luni.” Zic, Da. În momentul respectiv tatăl tău avea această urgenţă medicală pentru mine. Pentru tatăl tău urgenţa lui medicală a apărut azi, acum, nu acum câteva luni când a fost făcută radiografia. Deci ce rost are să îţi faci probleme că nu ai ajuns nu ştiu când. Acuma-i momentul pentru tratament, nu atunci.”
AI „Este până la urmă din vina noastră pentru că avem o falsă impresie că suntem vinovaţi.”
GP „Repet conceptul: boala este o formă de învăţare. Dacă tot am achiziţionat-o, ca şi cum am fi un computer care a luat un virus. Am luat-o pentru că avem ceva de învăţat din ea. Ea trebuie să se manifeste până la momentul în care eu consider şi accept provocarea de a merge pe drumul vindecării, nu mai devreme. Pentru că degeaba îmi spui, vezi că trebuie să faci asta.”
AI „Nu te ascult, nu …”
GP „Nu. Acum gândeşte-te. Păi dacă eu am fost „Gică contra”, ce ar putea veni la mine la cabinet?”
AI „Te înţeleg.”
GP „Este imposibil. Şi fiind o căpoasă de felul meu şi destul de tipicară pe ceea ce fac, înţeleg foarte bine când omul din faţa mea îmi spune „Nu am putut veni mai devreme. Dar totuşi de ce nu am putut veni mai devreme?” Pentru că nu era momentul.
AI „Nu era momentul, da.”
GP „Nu era momentul.”
AI „Pentru toate există un moment şi nimic nu este nelalocul lui.”
GP „Uite de ce nu am vorbit eu mai devreme despre tot conceptul acesta? Nu era momentul…Când mi-ai pus tu prima dată întrebarea eram …Dar nu vreau să vorbesc despre astaaa…, dar de ce să fac asta acuuum, bine hai să ma mai gândeeesc. Ştii. E cam la fel şi omul care îmi vine în cabinet gândeşte la fel, că nu e diferit, suntem oameni cu toţii.”
AI „Ştii şi cum e şi cu aşteptarea momentului. E important să nu ai aşteptări, pentru că rezultatul în material, cum zici tu, fizic, vii îţi faci o plombă şi ai plecat.”
GP „Da, aici vorbim de relaţia materială.”
AI „Da, şi ţi se pare că „mamă ce rezultat am avut”. Pentru că ăsta e rezultatul materialului. Dimensiunii de fizic. Însă atâta timp cât tu nu vindeci şi ca adult şi pe urmă şi ca copil ceea ce a produs acel lucru…”
GP „Da, dar ca să faci această vindecare, primul pas este să vrei să renunţi la boală. La această situaţie anormală. Pentru că te-ai învăţat cu ea, ţi-e prietenă.”
AI „Eee, unii da, unii nu.”
GP „Pentru toţi, serios. Este ceea ce în psihologie se numeşte terapia de dol sau de doliu. Nu o căuta pe internet, cred că ai cinci pagini mari şi late, soţul meu s-a specializat pe asta, ştie foarte multe, aproape nu ai nimic scris, nici în română nici în alte limbi de circulaţie internaţională. Terapia de dol înseamnă printre altele: am cutare boală, trebuie să o vindec, dar în prima fază mă întreb, dar de ce să o vindec? Şi stai să te întrebi: Am înebunit oare? Dar cum adică de ce să o vindec? Este simplu, este absolut normal, este dacă vrei călătoria eroului. În momentul în care un erou într-un film oarecare, primeşte o provocare de călătorie, trebuie să facă nu ştiu ce, trebuie să îşi depăşească un deficit pe care îl are ca să înfrunte şi ca să facă călătoria respectivă şi să fie victorios. E la fel şi când vrei să te vindeci, Tu eşti propriul tău erou. În primul rând trebuie să accepţi provocarea. Şi prima fază este să îţi plângi de milă şi să nu vrei şi să te gândeşti la toate variantele pentru care nu vrei să faci asta, după care accepţi provocarea şi fizic te ridici şi pleci în provocarea respectivă. Ai să vezi că în toate filmele, americane mai ales, eroul când acceptă provocarea se ridică şi plecă sau aleargă către drumul pe care îl are de parcurs. Şi asta se întâmplă în primele minute ale filmului.”
AI „Acţiunea reală. Da.”
GP „Bun. Ai plecat în călătoria respectivă. Următoarea etapă care este? Să începi să înveţi cum să faci paşii respectivi. În zona de story telling asta se numeşte „fun and games”. Adică înveţi prin tot felul de etape să …”
AI „basmul popular românesc. Eu încerc să mă conectez cu ceea ce este aici”
GP „Da, sigur. Uite de exemplu Harap Alb. El învaţă pe parcurs de la Setilă, de la Gerilă, de la toţi cei care vin, câteva detalii pe care fiecare dintre noi le avem. Capacităţi pe care le putem avea. De ce? Pentru că Harap Alb prin acest drum pe care el l-a făcut, a învăţat să fie împărat, sau rege, sau domnitor, că noi aici am avut Domnitori. Dar fără acest drum în care el a învăţat capacitatea de a fi domnitor, el nu avea cum să dirijeze un grup de oameni care se numeşte popor sau naţiune. E, la fel şi eu ca şi erou interior, mă duc să vindec cutare situaţie medicală. În primă fază trebuie să învăţ etapele necesare ca să ajung să vindec situaţia respectivă medicală. În primul rând eu trebuie să înţeleg cum s-a creat situaţia respectivă.”
AI „Cauza”
GP „Cauza. Trebuie să înţeleg de ce a venit la mine în viaţa mea situaţia respectivă.
AI „Ce vrea să îmi arate”
GP „Exact. Şi aici există două dicţionare mari Ruediger Dahlke cu Boala ca un simbol și Jaques Martel. Mai sunt, dar astea două sunt celebre în viaţa lor fiecare în parte. Acestea sunt cărţi diagnostic. Nu sunt cărţi tratament. Nu acolo găsesc tratamentul. După ce am înţeles care este situaţia, mă duc să scap pe jos boala, cum se zicea pe vremuri. Cum fac asta? Mă duc la un medic care ştie ceva medicină integrativă…”
Ne-au întrerupt copii, aşa că o pauză a fost bine venită. Dar cum faci să scapi boala pe jos? Mergând la un medic de medicină integrativă şi apoi la un psiholog, sau un consilier.
Video 5 – Iubirea vindecă chiar şi în stomatologie
GP „În momentul în care nu mai am nevoie de suporturi, vindecarea vine de la sine.”
AI „Dar e o cale şi are paşi.”
GP „Are. Pentru fiecare sunt mai scurţi sau mai lungi, funcţie de tot ce are informaţional în spate momentul în care începe vindecarea respectivă. De-aia spun mereu şi mereu şi tot repet şi repet şi repet. Vindecarea se îmtâmplă în ritmul fiecărei persoane în parte.”
AI „Trebuie să ne acceptăm. Hai să facem o recapitulare.”
GP „Da”
AI „Să ne acceptăm propria umanitate, să înţelegem toate lucrurile astea, după care să înţelegem şi faptul că este o cale. Că sunt paşi.”
GP „ În primul rând trebuie să ne înţelegem alegerile personale ca să ne construim calea. Pentru că medicul poate să îţi ofere nişte instrumente. Am luat paşii. Paşii respectivi, exact cum ai povestit tu, pot fi adaptaţi la om şi au nevoie uneori să fie un pic amendaţi, după care pornesc pe traseu şi la un moment dat descopăr că am pierdut boala pe jos şi că sunt sănătos. E, în momentul acela, eu sunt foarte fericită când cineva mă sună înapoi şi îmi spune „nu te-am mai căutat de mult, dar te-am sunat să îţi spun că sunt bine.””
AI „Da, da, da, da, da. Este extraordinar când sună.”
GP „Pentru că eu atunci ştiu că calea pe care i-am dat-o a ajuns la o finalitate şi pe mine mă ajută foarte mult momentul acela, nu că orgoliul meu de medic, deşi e şi ăla, ci pentru că ştiu că acea cale deja a fost verificată faptic, clinic că este valabilă.
AI „Adică nu înseamnă că devine o problemă recurentă şi că ajungem la tine de fiecare dată când …”
GP „Nuuuu, nu. Eu vreau pacientul independent de stomatolog. Tuturor le spun asta”
AI „Da, ceea ce este absolut minunat. Şi am văzut că aşa faci.”
GP „Prima dată când le spun că vor fi liberi. Este ca la iubire, ce e aia libertate?”
AI „OOOOO”
GP „OOO şi am aflat cu toţii că libertatea pe care credeam că o avem în ultimul an jumate, am descoperit că este mai mică decât o credeam. Şi logic în momentul în care apare dorinţa de a fi liber, la un moment dat, ajungi să fii.
AI „Şi de aici o să începem ştii cum … Pentru mine de fiecare dată a fost aşa, dar ne întoarcem, ca să poţi să fii ceva, trebuie să ştii ce vrei să fii, ce nu vrei să fii. Dacă vreau să fiu liber, trebuie să înţeleg ce înseamnă să fiu liber pentru mine.”
GP „Exact”
AI „întâi asta, poate mă duc la alte cuvinte, alte concepte, alte repere.
GP „E conceptul acela: Vezi ceea ce ştii şi ştii ceea ce vezi, da?”
AI „da, poate că trebuie să schimbi,,,”
GP „Şi atunci rolul meu în ecuaţi asta este să te învăţ ceea ce să vezi. Şi în momentul ăla tu ştii ce ai de făcut. Atât”
AI „Claritatea minţii”
GP „E de o simplitate incredibilă conceptul, dar conceptul ăsta a fost o muncă susţinută de foarte mulţi ani. Şi este în continuare, pentru că eu nu mă opresc. Îmi place prea mult. Mă joc.”
AI „Da, da. E frumos. E frumos. Şi eu pot să zic că pentru noi Georgiana chiar a fost, şi ai fost… Ştii cum? Când mi se întâmplă să primesc aceste lucruri, le simt ca pe nişte binecuvântări, ca pe nişte daruri şi zic uite de fapt se poate. Ştii la un moment dat ai impresia că trăieşti şi tot eşti în calea ta, dar îţi apare câte ceva şi zici Ok şi aici se poate, şi aici există înţelegere, şi aici există deschidere. Fetiţa mea merge în pedagogie Waldorf, adică există o educaţie care are în spate fiinţa tripartită, ceea ce nu credeam, sincer eu nu aş fi crezut înainte să îi descopăr real aşa cum i-am descoperit şi încă descopăr filozofia lui Steiner, nu îmi vine să cred că se poate până şi aici unde probabil nu te-ai fi gândit vreodată. Trebuie să ai încredere să îţi doreşti …”
GP „Bine, dar ştii câte concepte sunt? Că eu de-aia spun medicină integrativă. Sunt atât de multe concepte. Şi fiecare are …”
AI „Rolul”
GP „Nu doar rolul, modul lor de a privi, motiv pentru care fiecare trebuie să îşi găsească calea. Iar eu trebuie să învăţ mai mult cu fiecare dintre ei. Şi îmi place mult. Şi asta vreau să le spun. Dacă tot au văzut videoclipul acesta, să îşi aducă aminte că sunt norocoşi că au cunoştinţele necesare ca să înţeleagă tot ceea ce am vorbit noi azi. Şi să îşi aducă aminte că chiar dacă viaţa poate e un pic mai grea zilele astea, că norocul ăsta se face cu propria mână şi cu propria strădanie şi că atunci când ai nevoie de un suport sunt aici.”
AI „Mulţumim mult Georgiana. Ce pot să zic, că în primul rând mulţumesc. Mă bucur că acum putem să şi împărtăşim, aşa către cei care vor simţi că pot să ne asculte, că vor să ne asculte şi până la urmă este calea fiecăruia, cine va avea de ales, va alege. Eu am văzut la un moment dat că fiecare informaţie rămâne în câmp şi se descarcă la momentul potrivit.”
GP „Da, da, te aşteaptă”
AI „Citeam zilele trecute că poate să nu fie chiar în viaţa asta, poate sa fie chiar în altă viaţă. Trebuie doar să ştii şi să ai încredere.”
GP „Da, dar până la urmă şi îmbătrânirea este o formă atipică. Se spune pe la colţuri, prin anumite cercuri, că copii noştrii vor trăi 150-180-200 de ani. Şi atunci ce o fi oare îmbătrânirea? Nu ştie nimeni.”
AI „Mda, să ştii că nici eu nu m-am gândit la asta.”
GP „Eu da, am avut nevoie să mă gândesc. Eu când am văzut conceptul acesta prima dată, am zis, ok, înseamnă că ei vor trebui să înţeleagă exact ca populaţia Hunza din Asia, că se pot face copii la 80 de ani, că poţi să ieşi din adolescenţă la 50 şi să zic tot timpul Mai Vreau. Mai vreau iubire, mai vreau viaţă, mai vreau să fie bine.”
AI „Îţi mulţumesc mult de tot şi suntem aici şi Georgiana cu partea ei de terapie integrativă începând de la nevoia de a avea un stomatolog blând, iubitor, care să respecte spaţiul copiilor şi al dumneavoastră. E un concept oarecum nou, pentru că nu se îmtâmplă de foarte mult timp lucrul acesta.”
Multumesc Andreea Ion pentru provocare…